Sunt sute de biografii ale lui Picasso, dar profilul său psihologic reiese în nuanţe sensibile şi profunde din cartea autobiografică a partenerei sale, Françoise Gilot. În “Viaţa cu Picasso”, Gilot demonstrează că între a fi un artist extraordinar sau chiar un geniu şi a fi un om egoist sau un psihopat nu este nicio contradicţie. Cu toate că Gilot nu aplică acest filtru clinic, eu sunt de părere că acesta este profilul psihologic care reiese din relatările sale asupra comportamentului şi trăsăturilor de personalitate ale lui Picasso. Iar modul în care ea schiţează sărăcia emoţională a acestuia nu pune deloc în umbră resursele imense de creativitate ale artistului.
Nu intenţionez să îi pun un diagnostic lui Picasso, pentru că nu sunt în măsură să o fac. Cu toate acestea, vreau să ofer câteva exemple relevante şi detaliate care ajută la identificarea unor manifestări psihopate în cazul unui om cu o atât de mare sensibilitate artistică şi o atât de pronunţată agerime intelectuală. Voi folosi autobiografia lui Gilot pentru a infirma concepţia greşită conform căreia a fi talentat, cult şi sensibil înseamnă automat că nu poţi fi rău. Desigur că poţi. Aşa cum subliniază şi Hannah Arendt în lucrarea sa referitoare la banalitatea răului, zeci de mii de oameni inteligenţi, educaţi şi aparent “normali” au luat parte la crimele naziste împotriva umanităţii în timpul Holocaustului. Probabil că mulţi dintre ei au avut remuşcări. Alţii însă, ca Eichmann de exemplu, au făcut-o voluntar, pentru beneficiul propriu şi au fost complet lipsiţi de conştiinţă. Dar acest număr mic de oameni cruzi nu dovedeşte, spune Arendt, că răul este o trăsătură obişnuită. Aceia nu erau oameni ca toţi ceilalţi, care au fost supuşi unor presiuni externe extraordinare în perioade extreme. În schimb, acei oameni fără scrupule au demonstrat că psihopatia este o trăsătură obişnuită: aceea de a fi născut cu o pornire psihologică de a-i folosi şi distruge pe ceilalţi.
Germanii, la fel ca ruşii, nu au trăsături de caracter distinctive care îi fac mai predispuşi să comită un genocid. Din nefericire însă, trăsăturile psihopatiei s-au aplicat şi s-au amplificat pornind din mijlocul lor, pentru că ei au încurajat indivizi disfuncţionali similari, la fel ca şi restul populaţiei, să se comporte fără scrupule faţă de semenii lor. Dar astfel de indivizi malefici au existat în toată istoria lumii, pretutindeni. Şi au devenit cu atât mai periculoşi şi influenţi în anumite circumstanţe sociale, precum războaie, conflicte civile sau în cadrul unor sisteme sociale totalitare, pentru că în acele cazuri crimele erau scuzate şi chiar încurajate.
Ştiind acest lucru, mă surprinde să aud oameni care declară pe posturile de televiziune, atunci când li se ia un interviu în legătură cu o crimă, că “astfel de lucruri oribile nu se pot întâmpla în cartierul nostru”. De ce nu s-ar întâmpla? Indivizi cu dereglări psihice şi lipsiţi de conştiinţă există în orice fel de cartier. Până ce sunt prinşi şi condamnaţi pentru faptele lor, sunt liberi să trăiască oriunde vor. Alteori, aud oameni care se arată surprinşi când criminali cu sânge rece se dovedesc a fi fost oameni educaţi, profesori, doctori, oameni de ştiinţă, muzicieni, avocaţi, scriitori sau artişti.
Psihologic vorbind, a fi talentat sau dăruit în orice domeniu nu exclude posibilitatea de a fi psihopat. Psihopatia este o deficienţă emoţională care determină absenţa empatiei faţă de ceilalţi, nu o deficienţă artistică sau intelectuală. Dimpotrivă, aşa cum afirmă şi Robert Hare în cartea “Fără conştiinţă”, se aplică logica inversă. Cu atât mai bun este camuflajul unui psihopat cu cât el este mai educat, mai fermecător, mai rafinat şi mai talentat. Un astfel de individ este mai predispus să scape nepedepsit, pentru că oamenii din jur îi vor acorda prezumţia de nevinovăţie. Dacă vă uitaţi la oamenii răi din istorie, veţi vedea că s-au născut în felurite culturi sau societăţi, că au provenit din toate nivelurile de educaţie, ocupaţie şi venituri. Majoritatea psihopaţilor, aşa cum am văzut deja, nu ating un succes fulminant, pentru că se plictisesc repede de scopurile pe care le urmează. Dar unii dintre ei se îmbogăţesc, ajung să deţină puterea sau să fie faimoşi. Câţiva pot fi artişti geniali, aşa cum a fost cazul lui Picasso.
În “Viaţa cu Picasso”, Gilot descrie aproape toate simptomele-cheie ale psihopatiei prezente la Picasso: absenţa totală a empatiei şi a dragostei, lipsa de remuşcare şi logica facilă pe care o aplica atunci când făcea rău altor oameni, dorinţa de a seduce pentru a-şi exercita puterea asupra femeilor, duplicitatea şi manipularea ca mod de viaţă, idealizarea, devalorizarea şi descotorosirea de fiecare relaţie de dragoste pe care a avut-o, dorinţa fundamentală de a conduce, un narcisism de nestrămutat şi o pornire de a face rău stricând vieţile femeilor care i-au fost partenere de viaţă. Voi descrie în continuare în detaliu comportamentul patologic al lui Picasso, pornind de la relatările autobiografice ale lui Gilot şi de la explicaţii psihologice relevante pentru modul în care se comportă psihopaţii şi narcisiştii.
1. Seducţia ca joc de putere. Gilot descrie cum încă de la începutul relaţiei lor, Picasso a vrut să fie cel care conduce. Privea seducţia ca pe un joc al puterii, în care avea dreptul să facă toate mişcările-cheie. Când ea refuza să fie un pion pasiv şi nu juca rolul predictibil al femeii “respectabile” care rezistă avansurilor sale, Picasso era uimit. Gilot spune:
“După ce a pus şi ultima bucată înapoi pe masă, s-a întors brusc şi m-a sărutat pe buze. M-a privit surprins: Nu te superi? I-am răspuns că nu. Ar trebui? A părut şocat. Ce dezgustător, a spus. Măcar ai fi putut să mă dai la o parte. Altfel îmi transmiţi mesajul că aş putea să fac tot ce vreau. Am zâmbit şi i-am spus să continue… M-a privit circumspect, apoi m-a întrebat: Mă iubeşti? I-am spus că nu pot fi sigură de asta, dar că îmi place de el şi mă simt bine în preajma lui, aşadar nu vedeam niciun motiv pentru care să pun în avans limite relaţiei noastre. Apoi a spus din nou: Ce dezgustător. Cum să seduc pe cineva în condiţiile astea? Dacă nu opui rezistenţă, atunci ce rost mai are? Va trebui să mă mai gândesc. ”
Nu e surprinzător că Picasso face apel la rolurile tradiţionale ale bărbatului şi femeii şi se aşteaptă la un comportament anume din partea unei femei din clasa de mijloc. Până la urmă, mulţi bărbaţi din generaţia lui făceau asta. Dar este interesantă maniera în care vede seducţia ca pe un joc al cuceririi fără un adversar real. Se aşteaptă ca partenera lui să fie un pion pasiv în mâinile sale. Desigur, din moment ce psihopaţii adoră totodată provocările, faptul că Gilot nu se ralia stereotipurilor de gen l-a intrigat la început. De fapt, tocmai asta l-a făcut să continue relaţia.
2. Estetizarea experienţei erotice ca substitut pentru legătura emoţională. În loc să creeze o legătură emoţională cu partenerele lor, psihopaţii fac experimente senzoriale. Explorează modul în care fiecare femeie reacţionează la atingerea lor. O gustă şi îi simt toate formele corpului. Desigur, orice experienţă erotică are şi o componentă senzorială. Dar, pentru psihopaţi, plăcerea estetică şi senzorială a sexualităţii înlocuieşte legătura emoţională, nu doar o completează. Experimentarea senzuală şi sexuală face parte din tendinţa generală a psihopatului de a-i vedea pe ceilalţi doar ca pe obiecte care pot fi folosite pentru răsplătirea propriului ego. Gilot descrie prima experienţă intimă cu Picasso: “Şi-a luat mâinile. Nu brusc, ci cu grijă, ca şi cum sânii mei erau două piersici a căror formă şi culoare îl atrăgeau; le culesese, îi plăcuse ideea că erau coapte, ca apoi să-şi dea seama că nu era încă vremea mesei”. Pentru Picasso, noua lui iubită e un obiect estetic, frumos şi atrăgător, menit să îi trezească simţurile şi să îi satisfacă dorinţele când şi cum vrea el.
3. Faza de evaluare/oglindire. Robert Hare şi Paul Babiak descriu în cartea “Şerpi în costume” (Snakes in Suits) cum se desfăşoara faza evaluării, fază în care psihopatul îi va trimite ţintei patru mesaje principale: 1)Îmi place de tine; 2) Am aceleaşi interese pe care le ai şi tu; 3) Sunt la fel ca tine şi 4) Sunt partenerul perfect pentru tine, sufletul tău pereche. Acest proces face parte din faza de “oglindire” a apropierii unui psihopat de partener. Cu siguranţă că aproape toate relaţiile implică şi aspecte de oglindire, pentru că aşa descoperă cuplurile că au lucruri în comun. Dar reflecţia într-un psihopat pare instantanee şi totală. Este o legătură simulată, care e prea rapidă şi arată prea bine ca să fie adevărată.
În plus, are loc înainte să se creeze o conexiune emoţională. Se întâmplă înainte ca partenerii să înceapă să se cunoască bine şi în diferite circumstanţe, aşa cum se întâmplă cu trecerea timpului. Legătura instantanee, după cum am văzut în analiza lui Carver, este un simptom al unor sentimente superficiale, nu al unei compatibilităţi miraculoase. Înseamnă că psihopatul se va detaşa de tine şi va trece la o ţintă nouă la fel de uşor cum s-a ataşat de tine. Dar prin iscusinţa conversaţională şi prin farmecul înnăscut, ca şi printr-o capacitate extraordinară de a se identifica cu tine şi de a-ţi reflecta cele mai adânci dorinţe, psihopaţii te pot face iniţial să simţi că visul ţi s-a împlinit. Se prezintă pe ei înşişi ca pe singurii parteneri care ar putea să umple golurile din viaţa ta. Şi este exact modul în care Picasso a făcut-o pe Gilot să se simtă după numai câteva întâlniri scurte:
“Abia în noiembrie am avut ocazia să merg din nou la Picasso. De un lucru îmi dădeam seama: îmi era extrem de uşor să vorbesc cu el. Nu vorbisem cu tatăl meu ani în şir. Chiar şi relaţia cu un băiat de vârsta mea pe care credeam cândva că îl iubesc a fost complicată, chiar nocivă. Acum însă, dintr-o dată, simţeam o lejeritate de a vorbi despre orice cu acest bărbat care era de trei ori mai bătrân decât mine. Părea un miracol. Am avut impresia, revăzându-l după patru sau cinci luni şi trecând totul prin filtrul experienţelor din vara aceea, că mă revedeam cu un prieten foarte asemănător cu mine”.
Dacă citiţi şi alte biografii ale lui Picasso, vă veţi da seama că toate partenerele lui spuneau că au simţit acelaşi lucru la început, când le curta. Şi totuşi, aceste femei erau foarte diferite una de alta. Picasso nu ar fi putut nicicum să fie identic cu toate. Doar pretindea să fie, pentru ca ele să se lege emoţional de el. Apoi, după ce îşi pierdea interesul faţă de ele, nu le mai oglindea trăsăturile de personalitate şi interesele. Cu Olga, rusoaica balerină implicată în viaţa socială, artistul mizantrop şi subversiv se transformase într-un fluturaş social. Ani la rândul, a mers cu ea la petreceri la care se vedea cu politicieni şi aristocraţi.
Asta până când s-a săturat de ea, când a cunoscut-o pe
Marie-Thérèse Walter. Marie era o fată de 17 ani care îl făcea pe Picasso, ajuns la apogeul vieţii, să se simtă din nou tânăr. Cu ea se purta ca un adolescent rebel uşor sadic şi obsedat de sex. Rolul se potrivea, pentru că Marie nu era doar foarte tânără, ci şi senzuală şi supusă. Cu Dora Maar, iubita lui excentrică, pretenţioasă, instabilă, care era fotograf suprarealist, Picasso avea certuri furtunoase, conversaţii intelectuale, proiecte artistice comune şi dezbateri estetice.
Asta până a întâlnit-o pe Françoise Gilot. Ei i s-a arătat drept un om rezervat şi cinic. O vedea ca pe o femeie timidă, ciudată şi puţin androgină. Neavând un simţ înrădăcinat al identităţii şi fiind motivat de o sete nepotolită de a cuceri şi controla, psihopatul va deveni orice vrei să devină pentru a te seduce. Doar că nu va rămâne pentru mult timp la acel stadiu, pentru că el nu este aşa de fapt. Odată ce te-a cucerit, interesul lui faţă de tine scade. La fel şi dorinţa să facă, să spună şi să fie aşa cum îţi face ţie plăcere. De fapt, după faza seducţiei, rolurile se inversează. Ţinta resimte o presiune tot mai mare de a face tot ce e posibil pentru a-l mulţumi pe psihopat şi nu invers.
4. Masca personalizată a psihopatului. Psihopaţii ştiu instinctiv de ce e nevoie pentru a seduce o femeie. Nu doar că îţi reflectă trăsăturile, dar îţi şi anticipează dorinţele şi se conformează nevoilor tale. Cu o femeie promiscuă, un psihopat poate fi direct. Va transforma procesul seducţiei într-unul scurt şi dulce. Pe de cealaltă parte, cu o femeie care prezintă o imagine “respectabilă”, acelaşi psihopat e lent, gentil şi dezarmant de timid.
Acesta este rolul pe care Picasso, în general nerăbdător şi asertiv, a ales să îl joace cu Gilot. “M-a întins pe pat şi s-a culcat lângă mine. S-a uitat la mine minute în şir, tot mai tandru, mişcându-şi uşor mâna peste corpul meu ca un sculptor care lucrează la o operă şi care se asigură că formele sunt exact aşa cum trebuie. A fost foarte blând şi aceea e trăsătura pe care o văd şi astăzi la el – incredibila lui blândeţe”. Picasso ştie intuitiv că are de-a face cu o femeie rezervată şi inteligentă. Cu alte ţinte, mai naive şi mai sentimentale, ar fi funcţionat o strategie în care să facă declaraţii de dragoste siropoase. Dar cu Gilot a abordat seducţia într-un mod mai lent şi mai cerebral. Iar strategia a funcţionat. Gilot îşi aminteşte cu nostalgie şi lirism începutul promiţător al relaţiei lor:
”Stăteam în braţele lui în timp ce îmi spunea punctul său de vedere şi eram fericită, nu aveam nevoie de nimic altceva în afară de a fi împreună cu el. Am stat acolo întinşi, fără să ne spunem un cuvânt, şi am simţit că e începutul a ceva minunat – în sensul adevărat al cuvântului. Dacă m-ar fi posedat atunci cu toată forţa corpului sau ar fi dezlănţuit un torent de sentimente declarându-mi iubirea, n-aş fi crezut. Dar aşa, îl credeam. Nu mă gândisem până atunci că aş fi putut ajunge vreodată să îl iubesc. Dar în acele momente ştiam că nu avea cum să fie altfel. Era în stare să sfărâme, în relaţiile sale cu ceilalţi, aşa cum o făcea şi în artă,toate stereotipurile, pe care le poţi recunoaşte uşor altminteri, chiar dacă nu le-ai văzut pe toate. Când am plecat de-acolo în ziua aceea, ştiam că orice avea să se întâmple, oricât de minunat sau dureros sau mixul halucinant dintre cele două, avea să fie semnificativ”.
Cu siguranţă, relaţia lui Gilot cu Picasso s-a dovedit a fi una foarte importantă pentru ea. Pictorul a devenit nu doar iubitul ei, ci şi partenerul ei de viaţă, mentorul său artistic, prietenul ei cel mai bun şi tatăl copiilor ei, Claude şi Paloma. Dar relaţia lor nu a fost mereu bazată pe dragoste şi respect reciproc, aşa cum sperase ea. Spre sfârşitul relaţiei, durerea pe care i-o cauzase Picasso depăşise cu mult plăcerea pe care o simţise la început alături de el. Mai mult, din cartea ei reiese că relaţia pe care ea a privit-o ca pe fundamentul vieţii sale a fost doar un alt joc al seducţiei pentru el. În termeni clinici, ea a fost “rezerva lui narcisistă”, ca toate femeile din viaţa lui. Doctorul Roger Melton explică în articolul său, “Romeo sângerează: când bărbatul perfect ajunge să se dovedească a fi bărbatul complet nepotrivit” (“Romeo’s Bleeding: When Mr. Right Turns out to be Mr. Wrong”):
”Spre deosebire de bărbaţii care luptă cu propria nesiguranţă într-o relaţie şi îşi conştientizează rolul în conflicte sau în problemele pe care cuplul le întâmpină, sunt alte tipuri de bărbaţi care văd dragostea ca pe un joc şi pe tine ca pe un pion. În acest concurs crud şi mascat, viclenia este cuvântul de bază, decepţia este soluţia şi controlul este scopul lor suprem. Aşa cum dependenţii sunt mereu în căutarea unei doze noi, aceşti bărbaţi sunt într-o neîncetată căutare de femei pe care le pot înşela şi manipula. Spre deosebire de oamenii sănătoşi, care îi respectă pe ceilalţi aşa cum se respectă pe ei înşişi, bărbaţii care controlează nu respectă pe nimeni. Pentru ei, oamenii sunt obiecte. Şi obiectele se folosesc”.
Gilot îşi dă seama repede că Picasso nu era în stare să îi ofere un sprijin emoţional real. Dar se complace într-o relaţie inegală înainte să se nască fiul şi fiica lor. Îi oferă toată dragostea şi susţinerea de care e capabilă, iar el îi oferă în schimb doar talentul său artistic. Doar după ce devine mamă, Gilot îşi dă seama că nu mai poate suporta asimetria fundamentală dintre ei doi, pentru că o secătuieşte de energie. De acolo înainte, lui Gilot nu i se mai potriveşte rolul martirului. Şi explică şi de ce: “când m-am mutat cu Pablo, simţeam că e un om căruia puteam şi trebuia să mă dăruiesc complet, dar de la care trebuie să mă aştept să nu primesc nimic mai mult decât oferea şi lumii din jur – arta. În decursul următorilor cinci-şase ani, am născut şi am fost, probabil şi din cauza asta, mai puţin dornică să mă mulţumesc cu aşa o atitudine spartană. Simţeam nevoia de căldură sufletească”.
5. Fisuri în masca psihopatului. Aşa cum am văzut deja, psihologii care tratează victime ale seducţiei psihopaţilor spun că se întâmplă foarte rar ca masca unui psihopat să rămână intactă în timp. Psihopaţii încep să dea semne ale personalităţii lor reale imediat ce începe faza manipulării, adică destul de devreme. Din păcate, victimele au tendinţa să ignore semnalele, pentru că sunt deja prinse emoţional sau cel puţin intrigate de psihopat. Picasso, de exemplu, scotea la iveală trăsături urâte de caracter. I-a spus la un moment dat lui Gilot că vede oamenii ca pe simple obiecte pe care le foloseşti şi de care te descotoroseşti după ce au expirat:
“M-am dus într-o zi să-l văd şi am stat unul lângă altul, privind dansul firelor de praf în razele soarelui care treceau prin fereastră. Mi-a spus: Nimeni nu contează cu adevărat pentru mine. În ceea ce mă priveşte, oamenii sunt ca firele acelea de praf care plutesc în soare. E suficient să dai un pic cu mătura şi dispar.”
În mod evident, auspiciile nu se arătau prea favorabile pentru Gilot. Picasso dovedea nu doar un narcisism debordant, ci şi o sfidare totală a umanităţii. Dar Gilot era prea ataşată de iubitul ei atunci ca să îl părăsească. Şi, mai mult, credea, aşa cum fac atât de multe femei care au relaţii cu bărbaţi periculoşi, că poate să-l schimbe prin exemplul său bun şi prin dragostea şi grija ei. Dar îşi va da seama în cele din urmă că dragostea nu poate schimba pe oricine. Unii oameni sunt răi şi nu pot fi salvaţi prin niciun mijloc.
6. Posesivitatea psihopată. Când un psihopat vrea o femeie, devine foarte posesiv. Bărbaţii de felul acesta îşi văd soţiile, iubitele şi copiii la fel cum noi ceilalţi vedem o maşină sau un casetofon: ca obiecte pe care le posedă şi pe care nimeni nu are dreptul să le ia. Când un psihopat e în faza de idealizare a relaţiei, femeia e ca un Ferrari nou-nouţ pentru el. Când s-a plictisit de tine şi e gata să te îndepărteze, devii o Dacie ruginită. În oricare dintre situaţii, te vede ca pe o proprietate cu care poate face tot ce-şi doreşte. Pentru că o consideră pe Gilot proprietatea lui, încearcă să o izoleze de ceilalţi, pentru a o controla complet. Gilot povesteşte: “Ar trebui să porţi o rochie neagră până în pământ” mi-a spus într-o după-amiază, cu o batistă pe faţă, ca nimeni să nu te vadă. Aşa n-o să le aparţii deloc celor din jur. Nici măcar cu ochii nu te vor putea avea. Aşa gândea, cum că dacă cineva înseamnă ceva pentru tine, trebuie să îl ţii doar pentru tine, pentru că orice contact accidental pe care l-ar putea avea cu lumea exterioară l-ar putea deteriora”.
Nevoia de a păstra în stare pură obiectul dorinţei nu este singurul motiv pentru care psihopaţii îşi izolează ţintele de exterior. Mai important este că, aşa cum am văzut în explicaţia lui Carver, odată ce o femeie este separată de ceilalţi, psihopatul o poate manipula şi controla mult mai bine decât atunci când are modalităţi de salvare. Nu mai e nevoie să adaug că opusul nu se aplică, din moment ce psihopaţii au standarde duble. Nu poţi să limitezi sau să controlezi contactul unui psihopat cu lumea exterioară aşa cum face el cu tine. În cel mai bun caz, îţi va spune ce vrei să auzi şi, pe la spatele tău, va face tot ce vrea. Psihopaţii au o dorinţă aprigă de a-şi maximiza opţiunile în viaţă, fiind liberi să curteze pe cine vor sau ce vor, oricând, limitând în acelaşi timp opţiunile ţintei lor, pe care o ţin din scurt. Iar Picasso e suficient de explicit în legătură cu intenţiile lui de a o închide pe Gilot într-o cutiuţă etanşă, în care să trăiască doar pentru el şi prin el, când îi spune: “Mi-ar plăcea foarte mult un lucru. Ca tu să rămâi, începând de acum, în pădure. Să dispari complet, şi nimeni să nu ştie vreodată că eşti acolo. Şi o să-ţi aduc mâncare de două ori pe zi. Tu ai putea să lucrezi acolo în linişte şi eu aş avea un secret pe care nu mi l-ar putea lua nimeni. Ai fi foarte fericită, pentru că nu ar trebui să-ţi mai faci griji în legătură cu restul lumii, ci doar cu mine“.
Cu toate că Picasso îşi îmbracă ideea în cuvinte şi metafore romantice şi flatante, ceea ce descrie este de fapt o cuşcă: o viaţă de prizonier potrivită mai degrabă unui animal de casă, nu femeii în care ai încredere, pe care o respecţi şi o iubeşti. Mai mult, Picasso spune clar că nu vrea să îi întoarcă favorul. De fapt, spune că îi e teamă că dacă iubita lui se mută cu el o să îi limiteze libertatea, lucru pe care nu e dispus să îl accepte. Gilot îşi aminteşte: “S-a mai gândit puţin şi a spus Nu ştiu dacă e o idee atât de bună pentru că m-ar lega şi pe mine. Dacă tu n-ai mai avea libertate, n-aş mai avea nici eu.” În schimb, Picasso devine insistent când Gilot este cea care refuză să se mute cu el. Traiul împreună devine, ca pentru mulţi psihopaţi, un mod prin care să posede şi să controleze partenera de viaţă şi nu un angajament pe viaţă.
7. Absența remușcării față de răul cauzat altora. După cum am observat, cercetările arată că una dintre cele mai de temut trăsături ale psihopaților este aceea de a-și trece faptele rele prin filtrul raţiunii reci. Când Picasso îşi părăsise fosta prietenă, pe Dora Maar, pentru Françoise Gilot, Maar suferise o cădere nervoasă care i-a speriat pe cei din familie şi pe prietenii săi. Unii dintre ei chiar s-au temut că se va sinucide. Dar lui Picasso, partenerul ei de câțiva ani, puțin îi păsa. La acel moment, era deja în faza de curtare a lui Gilot. Terminase relația cu Maar și putea foarte lesne să o arunce la gunoi ca pe o șosetă folosită. Atitudinea și acțiunile lui demonstrează că Picasso își privea fostul suflet-pereche, care era lângă el pe plan personal și artistic de ani buni, ca pe un handicap sau, în cel mai bun caz, ca pe o potențială rezervă, dacă ar fi dorit să se folosească din nou de ea cândva. Când un prieten comun de-al lor, poetul Paul Eluard, îi reproșează modul insensibil în care și-a părăsit prietena, Picasso dă vina pe mișcarea suprarealistă, din care făcea parte și Maar, și pe psihoterapeutul Jacques Lacan, la care Dora apela pentru a-și trata depresia și anxietatea. Într-o manieră complet nedemnă, Picasso îi arată cu degetul și pe prietenii care încearcă să o ajute pe Dora. Îi consideră pe toți responsabili, mai puțin pe el însuși. Și i se plânge lui Gilot:
“După ce Lacan a plecat cu Dora, Eluard a fost atât de supărat încât m-a acuzat că sunt responsabil pentru starea ei, pentru că am făcut-o nefericită. I-am spus că, dacă nu mă întâlnea pe mine, ar fi căzut în depresie de multă vreme. Şi i-am spus că singurii vinovați sunt el și suprarealiștii, cu toate ideile lor care promovează antiraționalismul şi cu toate scenele lor fără noimă. Eluard mi-a răspuns atunci că influența lor a fost una indirectă, cel mult, pentru că totul se petrecea la nivel teoretic în cercul lor, dar că eu o făceam nefericită în modul cel mai concret. Tot ce știu este că după ce m-a cunoscut pe mine, viața Dorei a devenit mult mai ordonată decât fusese înainte şi mult mai concentrată. Am ajutat-o să se reclădească.”
Psihopații sunt atât de absorbiți de propria persoană încât au impresia că femeile pe care le-au folosit, înșelat, rănit și abandonat ar trebui să le fie recunoscătoare pentru tratamentul la care le-a supus. În mintea lor bolnavă, acele femei trebuie să conștientizeze că au avut astfel o şansă: aceea de a face parte din viața lui. Bineînțeles, situația inversă nu se aplică. Dacă vreo femeie îndrăznește să înșele sau să părăsească un pshiopat, el îi poartă ranchiună toată viața. Iar asta a fost și atitudinea lui Picasso față de Gilot, care a fost singura femeie care l-a înfruntat și care a fost tare pe poziții, părăsindu-l după ani de suferință și sacrificiu. Oamenii normali nu pot rezona cu asprimea de care dă dovadă psihopatul. Când aude chiar de la Picasso motivele pentru care s-a purat urât cu fosta lui iubită, Gilot își apără rivala, nu pe el: “M-a mâhnit toată povestea. I-am sugerat să petrecem puțin timp singuri după ce terminăm de vorbit. El mi-a spus: “Nu. Prezentul e întotdeauna mai important decât trecutul. Iar asta e bine pentru tine. Viața trebuie să meargă înainte și viața suntem noi“. Gilot nu se simțea deloc o învingătoare, ba dimpotrivă. Refuza să fie martor la umilința la care era supusă rivala ei. Încerca să îl convingă pe Picasso că Maar merita să fie tratată mai bine, chiar dacă nu mai era iubita lui.
Dar Picasso consideră că neliniștea ei morală e una pur sentimentală: “Nu cred în aşa o compasiune” îi spunea lui Gilot. E un tip de sentimentalism pseudo-umanitar pe care l-ai deprins de la plângăciosul de Rousseau. Dar natura umană e predeterminată. După cum am văzut deja, psihopații sunt sofiști iscusiți. Consideră că valorile umane sunt neimportante, ca nişte simple norme urmate de o turmă. Folosind argumente pseudo-intelectuale, psihopații își conving partenerele să le facă rău celor de dinaintea lor. Consecința e aceea că femeile se întorc una împotriva celeilalte, în loc să își unească forțele împotriva psihopatului, adevăratul vinovat. Iar mașinațiunile de acest tip îi satisfac psihopatului tendința sadică de a pricinui cât mai mult rău emoțional femeii pe care o părăsesc, folosindu-se de noua victimă pe post de complice. Gilot își dă seama de strategie, dar sfârșește prin a ceda presiunii venite de la Picasso. “Mi-a spus că i-a dat de înțeles Dorei că între ei doi nu mai e nimic. Și a insistat că au căzut de acord în această privință. Dacă păream a nu-i da crezare, îmi spunea să merg la ea acasă și să mă conving. Nu voiam să fac asta, dar el tot insista”.
Când Picasso o duce pe noua iubită acasă la Dora pentru a o pune față în față cu noua cucerire, Dora îl priveşte lucid, ca pe un om incapabil de dragoste sinceră. Dar, bineînțeles, fiind geloasă pe Gilot, care a înlocuit-o, o insultă și pe ea: “Ești foarte amuzant” i-a spus Dora. “Ești atât de atent cu o relație care o să se termine cât ai bate din palme“. Dora spunea că ar fi surprinsă dacă relația noastră o să dureze mai mult de trei luni, pentru că Pablo era genul de bărbat care nu se atașa de nimeni. “N-ai iubit pe nimeni niciodată” i-a spus ea lui Pablo. “Nu știi să iubești“.
Văzându-și noul iubit fără mască pentru câteva momente, Gilot se simte copleșită de un instinct de conservare care o face să vrea să fugă din brațele lui Picasso și să pună punct relației. Pentru că, gândeşte, dacă Picasso își tratează astfel fosta iubită, de ce nu ar face-o la fel și cu ea când se plictisește de relația lor? Dar Picasso reușește să o întoarcă din drum. O face pe Gilot să se simtă specială și prin ceea ce reprezintă ca om și prin asocierea ei cu un artist ca el. O convinge că o preferă pe ea și nu pe cea pe care a înlăturat-o. Îi spune că ea este superioară tuturor celorlalte femei. Și plusează spunându-i că s-a purtat urât cu fosta sa iubită doar pentru a-i dovedi lui Gilot că o iubeşte. Dar până şi declaraţia lui de dragoste scoate la iveală superioritatea închipuită faţă de ea:
“Eu am făcut asta pentru tine” a spus Pablo “doar ca să te ajut să îţi dai seama că nu e nimeni mai important decât tine în viaţa mea. Şi asta e mulţumirea cu care mă aleg?! Nu ai nici cea mai mică idee despre cum e viaţa de fapt. Ar trebui să te arunc în Sena, asta meriţi“. M-a luat de mână şi m-a împins într-una dintre balustradele podului. M-a întors, cât să privesc înspre apă. “Ce-ai zice de asta?” m-a întrebat. I-am spus să o facă dacă vrea; e primăvară, apa e caldă, iar eu sunt o întotătoare bună. Mi-a dat în cele din urmă drumul. Am fugit la metrou şi l-am lăsat singur pe pod”.
Gilot este capabilă de auto-analiză şi îşi dă seama că dacă nu ar fi fost atât de îndrăgostită de Picasso ar fi înţeles că felul în care se purta cu Dora şi cu ea era un semn că trebuie să îl părăsească. Dar la acel moment era prea absorbită de el şi se afla sub controlul lui ca sub hipnoză, încât aproape că nu observa semnele care ar fi ajutat-o să iasă cu bine din relaţie. “Ar fi trebuit să iau puţină distanţă faţă de Pablo, dar nu am făcut-o. Mă deranja ce se întâmplase şi implicaţiile care derivau, dar sentimentele mele pentru el erau atât de puternice încât depăşeau ca intensitate orice semnal de avertizare”.
Psihopaţii se bazează pe ataşamentul emoţional al victimelor atunci când abandonează pas cu pas masca şi încep să se arate aşa cum sunt cu adevărat.
8. Manipularea psihopată. Multe femei care îşi povestesc experienţele de viaţă cu psihopaţi spun că aceştia cer tot mai mult de la ele cu cât ele se opun tentativelor lor de manipulare şi lipsei lor de principii faţă de ceilalţi oameni. În acelaşi timp, femeile devin mai slabe şi mai puţin capabile să reziste încercărilor psihopatului. A te pune contra unui psihopat nu e profitabil pe termen lung. Tot ce faci e să îi hrăneşti pofta de control şi dorinţa de a face rău în continuare. Françoise Gilot învaţă această lecţie dureroasă pe măsură ce se luptă să-i satisfacă dorinţele cedându-i mereu. După ce reuşeşte să o întoarcă împotriva rivalei sale, Picasso înfige apoi cuţite tot mai adânc.
Îi cere să îşi părăsască bunica bolnavă, care are nevoie de îngrijire, pentru a se muta cu el. Îşi manifestă astfel puterea faţă de iubita lui şi îi testează loialitatea. Psihopaţii văd dragostea şi loialitatea partenerelor ca pe un joc la zero. Dacă partenerele lor nutresc sentimente de dragoste faţă de părinţi, bunici, copii sau prieteni, asta înseamnă mai puţină dragoste şi mai puţin control pentru ei. Abia după ce îşi izolează fizic şi emoţional victimele de ceilalţi, psihopaţii simt că deţin controlul. Tot atunci se şi plictisesc însă de victima lor înfrântă şi trec la una nouă. Puterea nu are întotdeauna o conotaţie negativă, aşa cum nici carisma nu este mereu periculoasă. Dar psihopaţii se folosesc de puterea carismei pentru a-şi satisface scopuri de prădători. Roger Melton scrie, în articolul său despre narcisişti obsedaţi de control:
“Controlul nesănătos îşi are originile într-o dorinţă de a domina pe altcineva, fie prin cuvinte, fie prin acţiuni menite să farmece şi să facă rău în acelaşi timp, captivând-o şi distrugând-o pe victima captivă emoţional. Acest dublet farmec-consecinţe negative este semnul distinctiv al manipulării celui obsedat de control. Ambalând otrava în vorbe dulci, psihopaţii sunt experţi în a-şi masca natura adevărată. Ascund intenţiile rele sub aparenţe şlefuite, pentru că au dus aparenţele la rang de artă. Tocmai această abilitate a obsedatului de control de a alterna aparenţa cu tacticile de manipulare perpetuează capcanele emoţionale destructive în care cad victimele”
Picasso încearcă să o convingă pe Gilot că nu e nicio problemă în a-şi abandona bunica. Pentru că, până la urmă, orice faci poate răni pe cineva. Nu poţi să trăieşti astfel încât să nu răneşti pe nimeni. În plus, adaugă el, dragostea lui Gilot pentru el trebuie să fie mai presus decât cea pentru familie:
“Priveşte problema în felul următor: ceea ce îi poţi aduce bunicii tale, în afara afecţiunii pe care i-o porţi, nu e ceva esenţialmente constructiv. Când eşti cu mine, în schimb, mă ajuţi să fac ceva constructiv cu adevărat. E mai logic şi mai de bun augur să fii cu mine, pentru că eu am nevoie de tine. Cât despre bunica ta, sunt lucruri pe care poţi să le faci şi altele care trebuie lăsate în voia sorţii, pentru că depăşesc limitele puterii celuilalt. E mai bine câteodată să acţionezi în sensul pe care îl vrei şi apoi, după ce omul şi-a revenit, să îl laşi să se împace cu ideea“.
O asemenea prostie nu o convinge pe Gilot: “I-am spus că ideile lui mi se par brutale”. Îi spune că e, dimpotrivă, nedrept să faci rău celor pe care îi iubeşti şi că poţi evita asta nefăcând ceva ce ar putea să le dăuneze. Răspunsul lui Picasso la argumentele ei este mai degrabă metafizic, şi depersonalizează întregul scenariu: “Dar sunt lucruri de care nu poţi să îi fereşti pe alţii, orice ai face. Sigur, preţul este mare, dar sunt momente în viaţă în care nu avem de ales. Dacă o nevoie e mai puternică decât toate celelalte, atunci trebuie să o urmezi, chiar dacă în anumite privinţe dai dovadă de un comportament urât. Nu există nimic mai pur şi mai complet decât refuzul. Când vine vorba de o pasiune care pentru cineva este extrem de importantă şi care el ştie că implică şi o doză de tragedie, acel cineva lasă deoparte legile obişnuite şi se comportă altfel decât în mod firesc“.
Acest argument atinge nucleul viziunii despre lume a psihopatului egocentric. În prima parte a discursului, Picasso spune în termeni generali că e inevitabil să le faci rău celorlalţi. Dar Gilot îi demontează argumentul, spunându-i că este posibil să nu faci rău şi ea ar putea face asta stând lângă bunica ei. Apoi Picasso o flatează pe Gilot. Îi spune că dragostea lor este una extraordinară. Că se află prin urmare dincolo de legile morale care guvernează restul omenirii. Unele femei care se află în situaţii similare povestesc că şi-au părăsit alţi parteneri, prietenii sau chiar copiii pentru că psihopaţii le făceau să se simtă “speciale”.
Picasso descrie legătura aparent unică dintre el şi Gilot în termenii unei puteri superioare, poate chiar a destinului însuşi. “Este o chestiune de recunoaştere a unui destin propriu şi nu una care ţine de insensibilitate sau lipsă de omenie” îi spune iubitei sale. Ceea ce vrea să spună însă este că nevoile lui sunt cu mult mai importante decât ale altora. Dar îmbracă afirmaţiile în cuvinte aparent morale, care îl fac să sune mai principial decât este în realitate. Orice psihopat ştie cum să se folosească de faptul că oamenii au conştiinţa ca scut care îi blochează lui scopurile egoiste. Apelul la standarde morale, la fel ca simulărea histrionică a iubirii, e doar un alt truc al psihopatului. Îi permite să obţină ce îşi doreşte de la ceilalţi transformând sabotarea substratului moral şi emoţional al celorlalţi în scopul vieţii sale. Iar argumentele lui Picasso reflectă, mai presus de orice, egoismul său absolut. Melton explică:
“În esenţa sa, orice manipulator este extrem de egocentric. Nu e doar un egocentrism temporar, ci unul permanent. El crede că toţi gravitează în jurul lui, ca şi cum oamenii ar fi planete şi el soarele. Trebuie să aibă ce doreşte, doar pentru că doreşte. Nu are nevoie de alte justificări. Punându-se pe sine în centrul universului tuturor celorlalţi, nu vede că şi ceilalţi au nevoi la fel de importante ca ale lui. Blocat în această imagine de grandoare, care îi dă proporţii de zeu, poate chiar să simtă că merită să fie venerat”.
Gilot îşi dă seama că argumentele iubitului ei sunt nefondate şi că maschează imoralitatea. “I-am spus că un om primitiv poate să accepte o asemenea idee, şi nu un om care se ghidează după principii”. Când un psihopat nu poate să câştige un argument bazându-se pe forţa carismei, elocvenţei şi a şarmului său, recurge la strategia atingerii fizice violente. Duoă scena de mai sus, Picasso o torturează pe Gilot arzând-o pe mână cu ţigara aprinsă. Cum era de aşteptat, Gilot se revoltă: “Îi spuneam deseori că e diavolul în persoană şi acum îmi dădeam seama că aşa era. Ochii lui s-au îngustat şi mi-a spus: “dar tu eşti un înger, un înger venit dintr-un loc fierbinte. Şi, din moment ce sunt diavolul, tu eşti unul dintre subiecţii mei. O să te marchez“.
Pentru că nici violenţa fizică nu o intimidează, Picasso recurge la o metodă pur emoţională şi manipulatorie: ultimatumul. O întreabă pe cine iubeşte mai mult şi o pune să aleagă între el şi bunica ei. Apoi o face pe Gilot să se simtă vinovată că nu îi pasă suficient de mult de relaţia lor încât să sacrifice de dragul ei relaţia cu bunica. “Contez în viaţa ta?” o întreabă. “E doar un joc pentru tine totul? Eşti atât de insensibilă încât să faci asta? Ar trebui să îţi pese de mine. Am nevoie de tine. Şi pentru că nu pot trăi fără tine, trebuie să vii să locuieşti cu mine“. Şantajul emoţional prelungit o epuizează în cele din urmă pe Gilot, care se mută cu Picasso. E o decizie pe care o va regreta în scurtă vreme.
9. Masca psihopatului începe să se fisureze.
Oamenii spun că mutatul împreună e cel mai sigur mod de a ucide pasiunea. Dacă această afirmaţie cinică se dovedeşte parţial adevărată pentru relaţiile normale, este complet adevărată pentru legăturile psihopatice. Într-o pervertire schopenhaueriană a iubirii, odată ce un psihopat stabileşte o legătură dominantă cu o femeie, începe să se şi plictisească de ea. Nu e surprinzător că atunci când îşi aminteşte de viaţa lor împreună, Gilot ajunge la concluzia că ea şi Picasso au fost cei mai fericiţi în cei trei ani dinainte să se mute cu el şi atunci când era însărcinată. Scrie: “gândindu-mă la viaţa noastră împreună, mi-am dat seama că singura perioadă în care îl vedeam într-o stare psihică bună, cu excepţia anilor 1943-1946, dinainte să mă mut cu el, a fost cea în care eram gravidă cu Claude. Au fost singurele dăţi în care era fericit, relaxat şi binedispus, fără griji. Fusese foarte bine, mi-am dat seama eu, şi speram că avea să fie la fel din nou, pentru binele amândurora. Ştiam că nu puteam să am 10 copii doar ca să îl păstrez mereu în dispoziţia aceea, dar puteam măcar să mai încerc o dată şi aşa am făcut”.
Psihopaţii le cer partenerelor să le facă copii, dar nu pentru că le-ar plăcea micuţii, pentru că sunt incapabili să iubească pe cineva cu adevărat, ci pentru că adoră să le “marcheze” pe femei, pe care le consideră proprietatea lor. Lăsându-le gravide, se simt mai potenţi şi mai virili, mai ales pe măsură ce îmbătrânesc, aşa cum era cazul lui Picasso, care era mult mai în vârstă decât Gilot.
10.
Femei înşirate pe sfoară: Psihopatul ca maestru păpuşar (Continuarea articolului):
Îmi amintesc de un fragment superb în care Gilot îl parafrazează pe Picasso:
”Mi-a spus că nu trebuie să ne vedem prea des. Toată frumuseţea unui fluture stă în aripile lui, aşa că nu trebuie să le atingi. Nu trebuie să abuzezi de ceva care ne aduce bucurie amândurora. Orice altceva există în viaţa mea mă trage în jos şi mă întunecă. Dar relaţia mea cu tine e ca o fereastă care se deschide şi care vreau să rămână deschisă. Trebuie să ne vedem, dar nu prea des. Când vrei să mă vezi, mă suni şi îmi spui“.
Ce mod înduioşător de a descrie întreg procesul seducţiei psihopate, de la idealizarea iniţială la devalorizare şi apoi îndepărtare. Aproape că face ideea să sune bine, nu revoltător. Relaţiile psihopaţilor sunt atât de fragile şi delicate, ca aripile unui fluture, pentru că nu au un fundament real. Sau mai degrabă pentru că tot ce e bun la ei se bazează pe iluzie, manipulare şi înşelăciune. Iar psihopatul ştie asta în permanenţă. Dar e capabil uneori de o gândire dublă: poate să creadă la un moment dat că iubirea lui pentru tine o să dureze, chiar dacă ştie din experienţă că fiecare sentiment, interes şi relaţie pe care a avut-o au fost efemere. Din nefericire, odată ce i-ai căzut în mreje, tu eşti cea care crede mai mult decât el că relaţia voastră e solidă şi reală şi că se bazează pe respect reciproc sincer.
După cum am văzut deja comparând sentimentele celor doi, diferenţa de atitudine nu este neapărat una de intensitate, ci mai degrabă de durată şi profunzime. Este o prăpastie imensă între “pentru moment” al lui şi “pentru totdeauna” al tău. Când relaţia începe să se fisureze şi se încheie faza de lună de miere, te simţi confuză şi rănită. Ce s-a ales de toate promisiunile lui de dragoste şi dăruire? Făceau parte dintr-un univers paralel? Nu ţi-ai dat de fapt niciodată seama că “pe viaţă” însemna la el “atât timp cât mă inciţi” sau “atât cât vreau eu”. Dar din cauza cuvintelor frumoase, flatante şi a promisiunilor, dar mai ales a emoţiilor, timpului şi energiei pe care le-ai investit în relaţie, nu ai văzut că el se scaldă într-un superficial şi continuu prezent. Că senzaţiile, dorinţele şi obiectivele temporare sunt tot ce contează pentru el.
Dacă dragostea durează cât viaţa unui fluture, pentru a recurge la metafora lui Picasso, atunci fluturele trebuie să găsească alte flori pe care să le polenizeze. Fiind mereu în căutare şi superficiali, psihopaţii trebuie să aibă mai multe surse de noutate, plăcere şi intrigă. Şi sunt buni la a se bucura de ele în paralel. Au femei de rezervă şi rezerve ale rezervelor. În felul acesta, dacă o relaţie se termină, nu se întâmplă nimic rău. Trec repede la alta. În plus, nicio femeie nu poate fi plăcută şi interesantă pe tot parcursul unei zile. Când o femeie e obosită, nedisponibilă sau într-o stare proastă, psihopatul recurge mereu la o alta pentru a-l consola. Se simte îndreptăţit să o facă. Pentru că, în mintea lui, e perfecţiunea întruchipată.
Picasso n-are nicio reţinere în a-i împărtăşi lui Gilot intenţiile din spatele tacticilor sale. Vrea să le distrugă respectul de sine femeilor care au o imagine bună despre ele însele. “Sunt doar două tipuri de femei pentru mine – zeiţe şi preşuri, îmi spunea. Şi ori de câte ori mă simţeam zeiţă, făcea tot ce putea să mă transforme într-un preş.” Acesta este sensul de-a fi al unui psihopat. După cum am văzut, scopul unui prădător emoţional nu este acela de a crea o relaţie sănătoasă şi durabilă, ci de a se amuza şi a se simţi mai în putere sublimându-i victimei demnitatea, înainte să treacă la următoarea. Picasso a avut ca iubite multe feluri de femei. Le-a idealizat ca pe nişte zeiţe pe fiecare în parte la început, dar le-a tratat în cele din urmă ca pe nişte preşuri. Gilot îşi dă seama de acest joc dublu, în care o femeie este o fantezie temporară (iubita cea nouă idealizată) care înlocuieşte realitatea mundană a unei alte femei (cea care e deja devalorizată):
“[Marie-Thérèse] îl bântuia, fiind inabordabilă la nivel ipotetic, metaforic, dar foarte disponibilă la nivel practic, oricând îi simţea lipsa. Nu avea nicio realitate deranjantă. Era o reflecţie a universului. Era importantă în viaţa lui atunci când el locuia cu Olga, pentru că era visul unei realităţi reprezentate de altcineva. A iubit-o în continuare pentru că nu o posedase cu adevărat niciodată: ea locuia în altă parte şi era trapa de evadare dintr-o realitate pe care el o găsea deranjantă. Dar după ce a alungat-o pe Olga, ca să o posede în forma pe care şi-o dorea atât de mult pe Marie, realitatea s-a schimbat. Ce fusese fantezie şi vis devenea realitate, iar absenţa devenea prezenţă. Apoi a apărut în peisaj Dora Maar, care îi făcea fotografii lui Pablo şi de care el a devenit foarte interesat”.
Povesteşte mai departe cum, urmând logica de a transforma o zeiţă idealizată într-un preş devalorizat, Picasso s-a descotorosit de Maar când Gilot i-a atras atenţia. Gilot îşi dă seama că Picasso urmează un tipar previzibil şi că percepe relaţiile cu femeile în conformitate cu el. Îşi dă seama că dacă nu scapă de bună voie din labirint, va fi următoarea pe listă în scurt timp.
11. Devalorizarea şi abandonul. De fapt, acesta e scopul psihopatului încă de la început. După ce Gilot se mută cu el, Picasso începe să o trateze la fel cum făcuse cu toate femeile din viaţa lui. Odată ce e sub controlul lui, el se plictiseşte de ea, o înşală, se poartă urât cu ea şi o minte. Îi impune, mai presus de orice, standarde duble care devin umilitoare pentru Gilot. Îi cere ca toată existenţa ei să aibă în centru satisfacerea nevoilor lui, dar nimic din ceea ce face ea nu îl satisface cu adevărat sau pe termen lung. În acelaşi timp, controlează toate aspectele din viaţa ei şi se îndepărtează de ea, pentru a urmări alte ţinte amoroase. Când Gilot îl confruntă în legătură cu presupunerile pe care le are despre el, Picasso se arată indignat şi refuză să recunoască adevărul despre infidelităţile sale:
“De când m-am mutat cu el în luna mai 1946 şi până la excursia lui în Polonia cu Eluard şi Marcel, Pablo şi cu mine am fost nedespărţiţi. După ce s-a întors din Polonia a început să plece fără mine la Paris în scurte călătorii. Odată, când n-a venit acasă, am scos o saltea pe balcon şi am stat acolo, trează, până ce am văzut maşina oprind în faţa garajului, înainte de răsărit. Când a urcat, Pablo era furios şi m-a acuzat că îl spionez şi a spus că e liber să vină şi să plece când vrea. Şi toate astea fără ca eu să-i fi adresat un cuvânt. În loc să dormi în pat, acolo unde trebuie, stai aici şi mă aştepţi. Se vede de la o poştă că încerci să îmi răpeşti libertatea mi-a spus.
Şi asta în condiţiile în care Gilot nu putea face nimic fără ca Picasso să ştie şi să-şi dea acordul, cu atât mai puţin să călătorească singură sau să aibă vreo relaţie extraconjugală, aşa cum avea el. Atitudinea lui Picasso reflectă fără îndoială standardele care circulau la acea vreme referitoare la femei şi bărbaţi. Dar este şi un simptom al dorinţei psihopatului de a fi cel în putere. Reflectă convingerea acestuia că îi este superior partenerei sale şi că are prin urmare tot dreptul să facă orice îşi doreşte, în timp ce ea trebuie să rămână sub papuc. Faza “preşului” o înlocuieşte pe cea a zeiţei. Gilot descrie etapele propriei decăderi: “În săptămânile care au urmat, am văzut cum ridică un zid fizic şi spiritual între noi. La început nu mi-a venit să cred că vrea să stea departe de mine tocmai atunci când eu simţeam nevoia să fiu cel mai aproape de el”.
Luând în considerare informaţiile clinice despre psihopatie, faptul că Picasso îşi pierde interesul faţă de partenera lui tocmai atunci când ea pare mai implicată emoţional în relaţie nu este o coincidenţă. După cum am văzut deja, odată ce un psihopat prinde o femeie în plasă, ea nu mai reprezintă o ţintă pentru el. O priveşte ca pe o posesiune, în timp ce se simte îndreptăţit să urmeze alte ţinte şi să seducă alte femei. E firesc pentru psihopaţi şi narcisişti să aibă aceste standarde duble, care ne duc la punctul următor:
12. Standardele duble ale psihopatului. Un psihopat o va părăsi bucuros şi cu uşurinţă pe femeia din viaţa lui pentru o alta, doar pentru că aşa simte nevoia. Dar nu e la fel de împăcat cu situaţia dacă ea îl părăseşte. Şi asta nu pentru că o iubeşte, ci pentru că, aşa cum explică Roger Melton, psihopaţii sunt narcisişti manipulatori. Orgoliul lor este rănit dacă rămân fără parteneră. Deşi a neglijat-o şi a înşelat-o spre sfârşitul relaţiei lor, când Gilot decide în sfârşit să îl părăsească, Picasso devine furios. Cum faza lunii de miere s-a încheiat de mult, de data asta nu mai îmbracă ideile în cuvinte mierioase, ci îi aminteşte într-un mod franc că se află într-o postură inferioară: “Treaba ta este aceea de a-mi rămâne alături şi de a fi devotată mie şi copiilor. Nu e problema mea dacă asta te face sau nu fericită“.
Picasso încearcă să o împiedice pe Gilot să îl părăsească, nu doar pentru a-şi recăpăta puterea asupra ei, ci şi pentru că, aşa cum am văzut, psihopaţii vor să aibă mai mulţi pioni la îndemână. Se complac în “spaţiul triangular al dorinţei” şi al duplicităţii, aşa cum l-a numit René Girard. Trebuie să înşele pentru a se bucura de o ţintă pe care o urmăresc. Trebuie să o bârfească pe femeia pe care o părăsesc cu cea cu care sunt în prezent. Trebuie să găsească o altă femeie cu care să o înşele pe amantă şi să se bucure de o dublă, triplă sau chiar cvadublicitate. Fiecare relaţie e triangulată. E compusă din psihopat, ţinta curentă cu care o critică pe anterioara victimă, care e acum pionul de rezervă.
Vă simţiţi confuzi? Încercaţi atunci să vă puneţi în pielea bietului psihopat! Dacă nu ai pe cine să bârfeşti, de cine să te plângi, pe cine să înşeli, pe cine să cucereşti, pe cine să-i furi altui bărbat, pe cine să minţi, pe cine să răneşti, cui să îi faci rău, atunci relaţia sexuală nu mai are farmec. Partenerii de cuplu devin plictisitori, ca o pereche de pantofi vechi. Din punctul de vedere al unui psihopat, o viaţă normală, standarde morale, emoţii sincere şi relaţii de durată sunt ingredientele unei vieţi cu adevărat plictisitoare.
13. Vacuumul emoţional. Gilot nu mai poate fi convinsă de argumentele lui Picasso pentru a rămâne cu el, iar asta se întâmplă pentru că faptele lui vorbesc mai bine decât declaraţiile sale ocazionale de iubire. Până la urmă, este foarte uşor să îi spui unei femei că o iubeşti. E mult mai greu să îi dovedeşti asta tratând-o cu respectul pe care îl merită. Iniţial, când Gilot vedea cum se purta Picasso cu fostele partenere, se simţea protejată la gândul că pe ea o va trata mai bine. Credea în vorbele lui atunci când îi spunea că o iubeşte mai mult şi că se potriveşte mai bine cu ea decât cu orice altă femeie din trecutul lui. Dar, după o vreme, Gilot şi-a dat seama că nu era excepţia care confirma regula. Era doar o altă piesă în tiparul lui de idealizare, devalorizare şi îndepărtare a femeilor din viaţa lui:
“Toate aveau valori diferite, din motive diferite. Olga, de exemplu, a fost înfrântă pentru că a cerut prea mult. Cineva ar putea crede că dacă nu ar fi cerut lucruri atât de multe şi atât de ridicole, n-ar fi eşuat. Şi totuşi, Marie-Thérèse Walter nu cerea nimic, era dulce, dar tot a eşuat. Apoi Dora Maar, care cu siguranţă nu era o femeie proastă, ci o artistă care la înţeles altfel decât celelalte. Dar şi ea a eşuat, deşi l-a iubit şi a crezut în el, la fel ca celelalte. Deci a fost greu şi pentru mine să îl cred pe deplin. Le părăsise pe toate, deşi fiecare dintre ele era atât de adâncită în propria situaţie încât a crezut că e singura femeie care contează pentru el şi că viaţa ei şi a lui se întrepătrundeau perfect. Dar nu era niciun mod prin care să te apropii de el cu adevărat pentru prea mult timp”.
Când îşi dă seama că Picasso nu este capabil să o iubească nici pe ea, Gilot devine deprimată. Chiar şi atunci când vede câtă suferinţă i-a pricinuit, Picasso se gândeşte mai degrabă la cum să-i surprindă chipul trist în tablouri. “Am plâns mult. Lui Pablo i se părea foarte stimulantă starea în care eram. Îmi spunea, în timp ce mă desena: Faţa ta arată minunat astăzi. E un chip cu trăsături foarte grave. Iar eu îi spuneam că nu e un chip cu trăsături grave, ci unul trist”.
Picasso era orb la durerea lui Gilot, şi în plus de asta o critica pentru că slăbise din cauza chinului la care o supunea. Îi spunea: “arăţi ca o mătură. Crezi că măturile sunt atrăgătoare pentru cineva? Pentru mine sigur nu“. În timp ce cruzimea lui e fără margini în privinţa femeii pe care se presupune că o iubeşte, când vine vorba de propria suferinţă, Picasso se aşteaptă din partea ei la devotament şi compasiune.
Ajunsă însă aici, Gilot nu mai poate să îi ofere altceva decât descurajare şi tristeţe. Vede totul cu claritate. Simte că s-au alientat unul de altul. Îşi dă seama că nu îi mai este de folos, aşa cum nici înaintaşele ei nu i-au mai fost. Robert Hare şi Paul Babiak scriu în “Snakes in Suits” că atunci când psihopaţii au epuizat una dintre victime, se simt goliţi emoţional într-un mod aflat dincolo de închipuirea noastră. Tonul vocii şi comportamentul lor devin mecanice. Chipul lor devine rece şi distant. Luni sau chiar ani de viaţă în doi se şterge din mintea lor, ca şi cum n-ar fi existat.
Unele femei se simt atât de implicate în relaţia cu partenerii psihopaţi încât se refugiază în negare. Se agaţă de false speranţe şi refuză să accepte alienarea evidentă. Gilot are totuşi curaj şi se confruntă cu realitatea: “Dar relaţia noastră a continuat să se deterioreze, până la punctul în care împlinirea personală şi emoţională firească pentru o femeie, care vine din dragostea pe care i-o oferă bărbatul ei, devenise imposibilă”. Din nefericire, mai durează doi ani, din 1949 şi până în 1951, până ce Gilot îl părăseşte.
14. Decepţia şi turnarea gazului pe foc. Ca majoritatea psihopaţilor, Picasso era maestru la a turna gaz pe foc. Chiar dacă o înşela pe Gilot, nega cu vehemenţă că are şi alte aventuri. Ba chiar îi spunea că e nebună că îl suspectează de infidelitate. Martha Stout şi Robert Hare spun amândoi că psihopatul poate fi atât de convingător atunci când neagă acuzaţiile încât victima lui începe să se îndoiască de adevăr şi chiar de propria sănătate mintală. Strategia clasică a turnării gazului pe foc se recunoaşte în următoarea scenă:
“Când Pablo s-a întors, l-am întrebat dacă vrea să vorbească cu mine despre schimbările sentimentale pe care le simt din partea lui. I-am spus că am fost mereu sinceri unul cu altul şi că simt că trebuie să fim la fel şi în continuare. Şi-a dat seama că prea multă vorbărie pe această temă ar complica lucrurile pentru el, aşa că mi-a spus: Eşti nebună. Nu se întâmplă absolut nimic. A fost atât de convingător încât l-am crezut şi am preferat să cred că poate jurnaliştii erau dezinformaţi”. Dar pe măsură ce aventurile lui Picasso se intensifică şi devin tot mai evidente, Gilot nu mai poate să îi accepte minciunile. Se trezeşte în cele din urmă din vraja psihopatului: “Am fost sub vraja lui, dar gata. M-am trezit”.
15. Furia psihopatului. Psihopaţii îşi văd victimele ca pe o proprietate. Au dreptul să jongleze cu mai multe relaţii şi să caute plăcerea, dar devin de-a dreptul furioşi dacă partenerele lor devalorizate vor să îşi continue viaţa. Picasso îşi exprimă în mod deschis posesivitatea şi îi spune lui Gilot: Prefer oricând să văd o femeie moartă decât fericită cu altcineva. Când Gilot decide să îl părăsească, Picasso locuieşte deja cu noua lui iubită, Jacqueline Roque, pe care Gilot o descrie drept extrem de supusă. Dar o vede în continuare a pe Gilot drept a lui, chiar dacă a înlocuit-o: “Îmi datorezi atât de multe, mi-a spus. Aşa îmi mulţumeşti, presupun. Ei bine, am un singur lucru de spus. Oricine altcineva o să aibă doar defectele mele şi niciuna dintre calităţi. Sper ca viaţa ta să fie un fiasco, creatură nerecunoscătoare!”
Ce spunea Picasso ar fi fost adevărat dacă Gilot l-ar fi înlocuit cu alţi psihopaţi. Dar nu face asta. Îl înlocuieşte pe Picasso cu un om real, normal, care o iubeşte cu adevărat. Psihopaţii urăsc să trăiască cu ideea că nu au reuşit să îşi distrugă fosta parteneră. Nu vor ca femeia “lor” să îşi recâştige forţele şi să trăiască mai fericită fără el.
Iar Picasso recunoaşte asta când îi spune lui Gilot: De fiecare dată când schimb o soţie o ard pe cea veche. Aşa pot să scap de ele. Omori femeia şi ştergi trecutul pe care îl reprezintă. De fapt, şi-a atins parţial scopul. Cu excepţia lui Gilot, a reuşit să îşi distrugă psihic toate fostele partenere. Dar pe ea, oricât de tare s-a străduit, nu a putut să o aducă în acel stadiu. Şi a văzut libertatea ei ca pe o trădare. În articolul său despre narcisişti manipulatori, Melton spune că psihopaţii şi narcisiştii nu înţeleg trădarea aşa cum o fac oamenii normali. Nu o văd ca pe o încălcare a încrederii reciproce, pentru că nu au încredere în ceilalţi şi nu sunt de încredere. În schimb, văd trădarea ca pe o dovadă de independenţă a celei pe care o controlau până atunci:
“Pentru majoritatea oamenilor, trădarea înseamnă o încălcare flagrantă a încrederii pe care cineva a investit-o într-o altă persoană cu care are o relaţie apropiată. Dar, pentru un narcisist manipulator, trădarea înseamnă că cineva nu mai e la dispoziţia lui. Când cineva scapă din lesă, se simte trădat. Dar narcisiştii sunt incapabili să dezvolte relaţii apropiate, de iubire şi încredere, aşa că nu există pentru ei noţiunea de încălcare flagrantă a încrederii mutuale. Când un narcisist manipulator se simte trădat, pe chipul lui se citeşte mulţumirea. Devine arogant şi foloseşte expresii ca: Nu ştia cu cine are de-a face sau nu ştie cine sunt?. Dacă şi-ar da seama de realitate, ar formula altfel ideea: Nu ştii cine cred eu că sunt?”
Pentru a-şi recăpăta dominaţia, Picasso încearcă să îi submineze respectul de sine lui Gilot, ca ea să nu aibă suficientă putere să îl părăsească. Îi spune că nu înseamnă nimic fără el. O întreabă dacă are impresia că alţi oameni vor fi interesaţi de ea, ca şi cum ideea ar fi de neconceput. Din fericire însă, Gilot nu mai crede în insultele lui în acest stadiu. Alege în schimb să creadă în ea. Nu se mai vede ca pe o umbră a lui. Şi poate că tocmai luciditatea o salvează. Majoritatea oamenilor din viaţa lui Picasso au făcut excepţii în cazul lui pentru că era, într-adevăr, un artist excepţional. Dar Gilot îl văzuse ca pe o fiinţă umană. Văzuse vidul din interiorul lui, iar asta a ajutat-o să caute o viaţă mai bună fără el. În cele din urmă, Picasso n-a privat-o de fericire în compania altui bărbat. Şi nici nu a reuşit să o întoarcă împotriva umanităţii sau nici măcar împotriva lui. Gilot nu l-a respins pe Picasso şi nu a văzut anii petrecuţi alături de el ca pe o perioadă dureroasă, ci ca pe o experienţă care a ajutat-o să se maturizez. I-au dat forţa pe care a avut-o până la sfârşitul vieţii:
“Pablo mi-a spus, în prima după-amiază în care am fost singură la el, în februarie 1944, că simte că relaţia noastră o să ne lumineze vieţile. Eram ca o fereastră care se deschide şi care voia să rămână deschisă. Şi am făcut-o, atât timp cât prin ea pătrundea lumină. Când nu a mai făcut-o, am închis-o, chiar dacă am făcut-o împotriva voinţei mele. De atunci înainte, a distrus toate mijloacele care mă legau de trecutul nostru comun. Dar astfel m-a ajutat să mă descopăr şi să supravieţuiesc. Pentru asta îi voi fi veşnic recunoscătoare”.
Sper ca aceia care citesc autobiografia lui Françoise Gilot să înţeleagă din ea mesajul ei ca pe unul despre supravieţuire, rezistenţă şi forţă. Povestea relaţiei ei cu Picasso demonstrează că un om se poate întâlni cu indivizi răi oriunde şi oricând. Dacă vă aşteptaţi ca psihopaţii să fie monştri ca în filmele de groază şi nu oameni inteligenţi, fermecători şi chiar artişi sensibili în aparenţă, doctori, oameni de ştiinţă, profesori sau avocaţi, atunci mai citiţi despre ei sau mai urmăriţi filme cu ei. Dar ţineţi minte că îi puteţi găsi în viaţa reală, practicându-şi meseriile şi punându-şi talentul în practică.
Traducerea și adaptarea în română – Andreea Petrescu
Femei înșirate pe sfoară: psihopatul ca maestru păpușar
De vreme ce, așa cum am văzut în articolele precedente, psihopații savurează sexul și puterea mai ales când cele două sunt combinate, ei sunt mari jongleuri de femei. Se delectează mai ales atunci când provoacă rivalități și gelozie printre partenerele lor. Instigă sentimentele de dispreț reciproc și chiar de ură. A privi mai multe femei care se luptă pentru ei le validează ego-ul. De asemenea le oferă o sursă de divertisment inestimabilă. Ca să dau un exemplu notabil de psihopat faimos, Pablo Picasso îi mărturisește nestingherit partenerei sale Françoise Gilot despre plăcerea pe care o simte când femeile se agresează una pe alta din cauza lui. Povestește cum Marie-Thérèse și Dora Maar au avut o altercație în legătură cu cine era adevărata lui iubită. În loc să aplaneze tensiunea, el le-a încurajat să avanseze de la o confruntare verbală la una fizică. Picasso îi spune lui Gillot „le-am spus că va trebui să rezolve problema luptându-se între ele. Așa că au început să se bată. E una din amintirile mele preferate.” (Viața cu Picasso, 211)
Certurile din gelozie, ca și insultele și devalorizarea reciprocă, oferă un spectacol sportiv amuzant pentru prihopați. Îi face să se simtă la conducere: ca și cum ar fi păpușari manevrând toate emoțiile acestor femei. Rivalitatea are și avantajul adițional de a crea bariere artificiale între victime. Agresivitatea femeilor se întoarce împotriva lor înșile mai degrabă decât împotriva inamicului lor real, psihopatul care le folosește și le maltratează pe amândouă, pe lângă altele despre care poate că nici nu știu.
Psihopații tind să aleagă femei încrezătoare și demne de încredere pe care le pot manipula și pângări. Ei se delectează cu fiorul pe care îl procură faptul că le fac pe femei să comploteze la minciunile și manipulările lui împotriva celorlalți, inclusiv membri de familie și prieteni. Recurg la șantaj emoțional pentru a-și acapara victimele, care sunt adesea ființe umane decente, și a le face să coopereze. Acest lucru stabilește o relație de complicitate în legătura psihopată: ceva de felul „și tu ți-ai mințit familia (sau familia mea, prietenii, partenerul), deci ești la fel de rea și de înșelătoare ca mine”. Mai mult, psihopații au nevoie să-și reafirme constant sentimentul de putere asupra ta. De vreme ce în fond sunt ființe umane rele, modul cel mai bun de a le confirma puterea e să cooperezi în proiectele lor de a înșela și răni pe alții.
Făcânde-le pe femei să se întoarcă una împotriva celeilalte, psihopații fac din fiecare din ele un complice la înșelătoriile lor, amăgitorul și amăgitul. Când femeia își abate emoțiile negative către alte femei, soția sau iubita psihopatului rămâne oarbă la amenințarea reală care este partenerul ei. Emoțional, această perspectivă poate să fie mai ușor acceptată decât adevărul: anume că presupusul tau suflet pereche vrea să te distrugă și te folosește ca pe o armă pentru a-i răni pe alții și invers. Doar dacă ești suficient de puternică pentru a-ți deschide ochii și a înfrunta realitatea începi să vezi mașinațiunile psihopatului ca păpușar.
Françoise Gilot descrie această strategie cu o luciditate incredibilă. Ea compară obiceiul lui Picasso de a înșira femei pe sfoară cu un complex al lui Barbă-Albastră și cu lupta cu tauri. Deși aceste analogii pot părea diferite radical, ele descriu același fenomen. În acest proces, adevăratul inamic – cel care te îngrozește la final – este bărbatul care generează în primul rând toată drama și rivalitățile între femei:
„Multele povestiri și amintiri ale lui Pablo despre Olga și Marie-Thérèse și Dora Maar, ca și prezența lor continuă chiar în spatele scenei vieții noastre conjugale m-au făcut să realizez treptat că el avea un fel de complex al lui Barbă-Albastră care îl făcea să vrea le taie capetele tuturor femeilor pe care le colecționase în micul lui muzeu privat. Dar nu le tăia capul de tot. Prefera să lase viața să meargă înaine și să lase toate acele femei cu care a împărțit viața într-un moment sau altul să tragă cu ochiul, să scoată țipete de plăcere sau de durere și să facă mici gesturi asemeni unor păpuși dezarticulate, numai pentru a dovedi că a mai rămas ceva viață în ele, care atârna de un fir de ață – și că el ținea celălalt capăt al firului. Chiar dacă nu mai avea niciun sentiment pentru una sau cealaltă, nu suferea ideea că oricare din aceste femei ar putea avea o viață a lor. Așa că fiecare trebuia menținută, cu minimum de recompensă din el însuși, pe orbita lui și nu în afara ei. Gândindu-mă la asta, am realizat că lucrurile din viața lui Pablo se petrec asemănător celor dintr-o luptă cu tauri. Pablo era toreadorul și el flutura muleta roșie. Pentru un vânzător de picturi, muleta era un alt vânzător. Pentru o femeie, era o altă femeie. Rezultatul: persoana acre juca rolul taurului își înfigea coarnele în muletă în loc să împungă adevăratul adversar – Pablo.Și astfel Pablo era mereu capabil ca, la momentul oportun, să aibă sabia liberă să te înjunghie acolo unde te durea. Am devenit foarte suspicioasă față de această tactică și de fiecare dată când vedeam flamura roșie fluturată în jurul meu mă uitam alături de ea. Acolo îl găseam de fiecare dată pe Pablo.” (Viața cu Picasso, 242-3)
Psihopații au o abilitate deosebită de a întoarce unul împotriva altuia oamenii, chiar și pe cei car nu se cunosc între ei, folosindu-se de minciuni nemaipomenite și campanii murdare. După ce își stârnesc foștii parteneri împotriva noilor parteneri și invers, psihopații se relaxeazăși se bucură de spectacol. Pe lângă valoarea de divertisment a sentimentului de a fi la conducere, psihopatul mai obține ceva din generarea conflictului între țintele lui. Mai obține și rezerve la rezerve. Dat fiind că e destinat să maltrateze fiecare femeie cu care e implicat, cu siguranță are nevoie de femei de rezervă. E ca și cum psihopații ar ști, din intuiție și experiență, că faza de lună de miere nu va dura mult indiferent de cât de captivantă și promițătoare poate părea o relație la început.
